Comuna

Ocna Șugatag

Comuna Ocna Șugatag este formata din satele Ocna Șugatag, care este centrul de comună și satele Breb, Sat Șugatag și Hoteni.

Comuna Ocna Șugatag

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Ocna Șugatag se ridică la 3.853 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 4.207 locuitori.
Majoritatea locuitorilor sunt români (85,91%). Principalele minorități sunt cele de maghiari (7,79%) și romi (2,1%). Pentru 3,92% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.
Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (71,22%), dar există și minorități de greco-catolici (9,29%), romano-catolici (9,08%), martori ai lui Iehova (3,17%) și baptiști (1,53%). Pentru 4,1% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională

Ocna Șugatag

Localitatea Ocna Sugatag a fost atestată documentar în anul 1355, iar celelalte localități (Breb, Hoteni, Sat-Șugatag) în 1360, istoria lor fiind strâns legată de exploatarea sării.
Într-un document din 1355 se pomenește de existența, în marginea dinspre Ocna Șugatag a satului Giulești, a unui drum care ducea la ocnele de sare, folosite de maramureșenii care veneau aici să se aprovizioneze cu sare. Descoperirile arheologice, precum și alte documente istorice, atestă că populația zonei exploata sarea din vremuri străvechi.
Localitatea Ocna Șugatag a fost atestată documentar în anul 1355, iar celelalte localități (Breb, Hoteni, Sat-Șugatag) în 1360, istoria lor fiind strâns legată de exploatarea sării.</b r>
La sfârșitul secolului al XIV-lea se trece la o exploatare permanentă a sării, în cadrul unor ocne organizate prin „Cămara Regală a Sării”. Din 1489 este atestată existența ocnei Paul Silvestru si a grupului de mine Ana-Iuliana și Elisabeta, care aparțineau domeniului regal.
Ocne propriu-zise de sare au apărut începând cu anul 1777. Datorită dezvoltării industriei de exploatare a sării, statul habsburgic a adus la Ocna Șugatag mineri specializați, germani, polonezi, maghiari și cehi. Documente atestă funcționarea între anii 1799-1822 a ocnei Bogdan, între anii 1802-1853 a ocnei Mihai (unde sarea era mai curată), iar din anul 1921 a ocnei Dragoș.În anul 1896 la Ocna Șugatag erau deschise un număr de 3 ocne (active sau inactive).
În anul 1950, datorită infiltrațiilor masive de apă dulce, ocnele au fost închise, pe locul lor formându-se apoi, în cursul timpului, lacuri sărate.Pădurea Crăiasa cu o suprafața de 44 ha găzduiește câteva din cele mai impresionante exemplare de gorun din țară (din subspecia Stejar de Ronișoara) precum și zadă (larice) un conifer cu frunze căzătoare.

Breb

Satul este atestat documentar, sub numele actual de Breb, în 1715. La 20 martie 1360 este menționat sub numele de Vallis Olahalis sau Hodpataka, care s-ar traduce prin „satul pârâului cu brebi”(brebul fiind un animal european înrudit cu castorii din America).
Satul Breb se află în partea central-nordică a depresiunii Maramureș, în partea superioară a bazinului râului Mara pe piemontul nordic al masivului Gutâi, la 25 km de Sighetu Marmației și la 52 km de capitala de județ Baia Mare .
Împreună cu Hoteni și Sat Șugatag, satul Breb aparține de comuna Ocna Șugatag de care îl despart 7 km. Hotarul satului este destul de întins, el se învecinează cu 5 localități: Budești, Sârbi, Ocna Șugatag, Hoteni, Mara și un sat din zona Chioarului numit Șurdești.
Brebul are 3490 ha, iar teritoriul satului este străbătut de o rețea hidrografică bogată. În toponimia locală principalele cursuri de apă care izvorăsc din munții Gutâi și se varsă în Mara, sunt cunoscute sub următoarele denumiri: Valea Breboaia, Valea Mare, Valea Sunătoare și Valea Caselor. Împrejurimile uimesc prin vegetația lor bogată și prin mulțimea florilor sălbatice.
Din anul 1715 satul este cunoscut sub numele actual de Breb. Urmele de locuire rare la începuturi, capătă consistență pe măsura avansării în timp, atestările documentare înmulțindu-se. În jurul anului 1600 existau în jur de 180-200 de locuitori, iar în prima decadă a secolului al XIX-lea la Breb trăiau 700 de suflete.
În anul 1912, în rândul celor 1670 de locuitori apar pe lângă români și evrei, iar la 1930 compoziția etnică era următoare: 1530 de români, 159 de evrei și un rus. În ceea ce privește structura confesională, în același an 1930 greco-catolicii, în număr de 1526 erau majoritari, fiind urmați de cei 159 de mozaici, 3 ortodocși și 2 baptiști. În sat s-au mai păstrat instituții importante cu valoare istorică: biserica din lemn, construită probabil în anul 1531, cu modificări majore în secolele XVIII-XIX și fosta școală confesională greco-catolică.

Personalități locale:

Vasile Chira, filosof, teolog, dramaturg, eseist, poet și proza

Sat Sugatag

Sat-Sugatag este o veche asezare a Maramuresului istoric, pe valea Marei, atestată documentar pentru prima oară printr-un act din martie 1360, fiind întărită proprietatea lui Dragos din Giulesti. Biserica de lemn cu hramul „Cuvioasa Paraschiva” a fost construită în anul 1642, din lemn de stejar, pe temelia unei alte vechi biserici. Ea a fost pictată mult mai târziu, probabil în anul 1753, an însemnat în pronaos de popa Ioan.

Monumentul se încadrează în tipologia bisericilor de lemn maramureșene, prezentând elementele sale caracteristice: streasina dublă în dreptul naosului și pronaosului, turnul cu foisorul scos în afara profilului de bază si cu un coif prelungit în opt ape. Motivul torsadei „funia răsucită” ce încinge mijlocul peretilor bisericii la exterior, îl regăsim si la ancadramentul usii, decor specific constructiilor din lemn ce poate fi regăsit în mod frecvent si în alte genuri practicate în creatia populară a lemnului.

Se poate stabili o apropiere între profilul cadrelor de lemn ale usilor de la aceste biserici și profilul cadrelor din piatră, de origine getică. Proportiile generale ale ansamblului, verticalitatea impusă de silueta turnului, constituie, alături de elementele enumerate mai sus, tot atâtea argumente ale specificitătii estetice ce individualizează civilizatia lemnului din Maramures. Interiorul are ancadramentul usii naosului bogat decorat, iar iconostasul se distinge prin usile sale deosebite.

Fragmente ale picturii interioare parietale se păstrează fragmentar în naos, respectiv în altar (sfintii părinti). Dintre icoanele păstrate se pot menționa cea a hramului „Cuvioasa Paraschiva”, realizată, semnată si datată de către zugravul Visovan Gheorghe în anul 1785 si cea a Sfântului Nicolae. Între anii 1969-1970, monumentul a fost reparat prin grija Directiei monumentelor istorice, iar în anul 1994 a fost reacoperit cu dranită (sindrila) de stejar, de către o echipă de meșteri locali.

Personalități locale:

Tit Bud (1846-1917), preot și culegător de folclor; vicepreședinte al Societății ASTRA din Maramureș timp de trei decenii (1887-1917) și vicepreședinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. Vol. Poezii populare din Maramureș (1908).

Hoteni

În Hoteni au fost documentate trei biserici de lemn succesive în ultimele trei secole. Aducerea ultimelor două biserici din alte sate este explicată de starea economică limitată a acestei comunități în veacurile trecute, care dispunea de un hotar redus, fără pădure. Locuitorii din Hoteni au avut statutul social de iobagi până la mijlocul secolului 19. Aducerea unei biserici de lemn dintr-un sat nobil aducea cu sine avantajul de a ridica la un preț mic o biserică de lemn mai încăpătoare și la același nivel calitativ cu a celorlalte, din satele vecine.
Cea mai veche biserică cunoscută a fost descrisă minimal în anul 1751, cu ocazia vizitei canonice a episcopului de Muncaci, Manuel Mihail Olsavszky. Biserica era de lemn, acoperită cu draniță, avea turn cu un clopot și era prevăzută cu icoane și toate cele necesare cultului. Din notele vizitației aflăm că ar fi fost binecuvântată de episcopul Maramureșului Dositei Teodorovici (1718-1733) iar antimisul era sfințit de episcopul de Muncaci Ghenadie Bizanczy (1716-1733).
Vechimea reală a acestei biserici se pierde în negurile timpului.
A doua biserică de lemn a fost primită de hotenari din satul Budești, de unde a fost adusă pe sănii trase de cai.
În Budești biserica provenea din Susani, parte de sat numită odinioară Vințești. Aceasta era descrisă în anul 1751 drept antică și aproape de ruinare.
După 1751 dar înainte de 1760, vechea biserică de lemn din Vințești a fost înlocuită de o nouă biserică de lemn, care se păstrează până astăzi și este cunoscută sub numele de biserica de lemn din Budești Susani. Vechimea vechii biserici poate fi sugerată de ușile împărătești păstrate în actuala biserică de lemn din Budești Susani, datate din anul 1628.
Transferul bisericii în Hoteni a avut loc după terminarea construcției celei noi din Budești Susani.
Biserica de lemn a fost refăcută în Hoteni unde a servit drept lăcaș de rugăciune până aproximativ în anul 1895.